Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 161 privind serviciile de sănătate ocupațională – aplicabilă și în Republica Moldova?

Începând cu data de 25.05.22 Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 161 privind serviciile de sănătate ocupațională, adoptată la Geneva la 7 iunie 1985 a intrat în vigoare și urmează a fi aplicabilă și în Republica Moldova. Cu toate acestea, armonizarea legislației naționale privind sănătatea ocupațională la prevederile convenției lasă de dorit.

Convenția nr. 161/1985 privind serviciile de sănătate ocupațională prevede că fiecare stat care a ratificat convenția își asumă responsabilitatea să dezvolte în mod progresiv servicii de sănătate ocupațională pentru toți lucrătorii. Dacă serviciile de sănătate în muncă nu pot fi create imediat pentru toate întreprinderile, atunci fiecare membru al organizației elaborează planuri pentru stabilirea unor astfel de servicii, în consultare cu cele mai reprezentative organizații ale angajatorilor și lucrătorilor. Cu toate că a fost elaborat și adoptat un Plan de acțiuni pentru implementarea convenției în cauză, practic, sunt restanțe în realizarea tuturor măsurilor preconizate.

În conformitate cu prevederile convenției, crearea serviciilor de sănătate ocupațională se stabilesc:

1. a) prin legi sau regulamente; sau
2. b) prin convenții colective sau altfel convenite de către angajatori şi lucrători cointeresați; sau
3. c) prin orice alt mod, susținut de organul competent după consultarea cu organizațiile reprezentative a angajatorilor și angajaților;

De asemenea, serviciile de sănătate ocupațională pot fi create: a) de întreprinderi sau de un grup de întreprinderi; b) de organele de stat sau serviciile oficiale; c) de instituțiile de asigurare socială; d) de orice alte organe, împuternicite de organele competente ale puterii; e) în comun cu câteva organe enumerate mai sus.

Serviciile de sănătate ocupațională execută următoarele funcții adecvate riscurilor profesionale ale întreprinderii:

1. identificarea și evaluarea riscurilor generale pentru sănătate, care apar la locul de muncă;
2. supravegherea factorilor din mediul de producere și practicile de lucru, care ar putea afecta sănătatea lucrătorilor, incluzând utilajul sanitar, punctele și încăperile de alimentație, furnizate de către angajator;
3. consultarea pe chestiunile de planificare și organizare a lucrărilor, incluzând organizarea locurilor de muncă, selectarea, deservirea și menținerea mașinilor, instalațiilor echipamentului de lucru, substanțelor, utilizate în procesul de muncă;
4. participarea la dezvoltarea programelor pentru îmbunătățirea practicilor, precum testarea și evaluarea aspectelor de sănătate ale noilor echipamente de lucru;
5. consultarea lucrătorilor cu privire la sănătatea ocupațională, securitate, igiena muncii, de asemenea în ergonomie și utilizarea echipamentelor de protecție individuală și colectivă;
6. supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor în procesul de muncă;
7. acordarea sprijinului la adaptarea proceselor de muncă către angajatori;
8. participarea la efectuarea măsurilor de reabilitare profesională;
9. colaborarea în asigurarea informatizării, organizării instruirii și educației în domeniul sănătății ocupaționale, igienei muncii și ergonomiei;
10. organizarea primului ajutor medical de urgență,
11. participarea la analiza cazurilor de accidente și bolilor profesionale.

Suplimentar, este necesar de cunoscut că la baza siguranței și sănătății ocupaționale (SSO) mai stau următoarele Convenții ale Organizației Internaționale a Muncii:

Convenția OIM nr. 155 (1981) cu privire la siguranța și sănătatea ocupațională și Recomandarea nr. 164

Scopul acesteia vizează adoptarea unei politici naționale coerente a siguranței și sănătății ocupaționale. La baza sunt acțiunile de promovare a SSO care trebuie întreprinse atât la nivel național, cât și la nivel de întreprindere. Tot aici sunt specificate drepturile și responsabilitățile de bază ale angajatorului și angajatului.

Drepturile și responsabilitățile care revin angajatorului:

–    a asigura în limitele posibile, locuri de muncă, tehnică, echipament, proces și agenți fără riscuri pentru sănătate;

–    a asigura muncitorul cu echipament de protecție individual adecvat, fără implicarea financiară a angajatului;

–    a asigura măsuri de acțiune în caz de urgență și accidente;

–    a consulta, informa și antrena în SSO angajații și reprezentații acestora.

Drepturile și responsabilitățile care revin angajaților:

–   a fi informați și antrenați în siguranța și sănătatea ocupațională;

–   a se exclude  rezonabil, justificat din situațiile care prezintă risc pentru viață și sănătate;

–   a fi consultat și cooptat în domeniul SSO;

–   a fi instruiți în SSO;

–   a utiliza corect echipamentul de protecție individual;

–   a raporta situațiile periculoase, accidentele și traumele la locul de muncă.

Convenția OIM nr. 187 (2006) cu privire la Cadrul siguranței și sănătății ocupaționale și Recomandarea nr. 197

Această convenție prevede crearea și promovarea unei culturi naționale de prevenire în domeniul siguranței și sănătății ocupaționale și stabilește un sistem național în SSO.

Aceste convenții au fost ratificate de Republica Moldova (Convenția OIM nr. 155 (1981) a fost ratificată în anul 2000, Convenția OIM nr. 187 (2006) a fost ratificată în 2010 și Convenția OIM nr. 161 (1985) a fost adoptată în anul 2021 și a intrat în vigoare la data de 25.05.22 și, respectiv, țara noastră trebuie să își ajusteze cadrului legal național în conformitate cu ele.

Departamentul protecție social-economică