Declarația Raportorului Special al Națiunilor Unite, Maina Kiai, privind drepturile la libertatea întrunirilor pașnice și a asocierii, la Sesiunea a 71-a a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite

Doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor,

Sunt încântat să vă prezint raportul meu final privind dreptul la libertatea de întrunire pașnică și de asociere. A fost o onoare să apar în fața acestui organism în ultimii patru ani și să atrag atenția asupra provocărilor cu care se confruntă cei care își exercită dreptul la libertatea de întrunire pașnică și de asociere în întreaga lume.

Mandatul meu a fost creat într-un moment în care era clar că din ce în ce mai mulți oameni au un cuvânt greu de spus în privința deciziilor care îi afectează. Răscoalele din diferite părți ale globului, cum ar fi „revoluțiile colorate” din fostele republici sovietice și „trezirea arabă”, sunt o dovadă clară în acest sens.

Timpul meu, în mandatul respectiv, a acoperit o perioadă în care lumea s-a confruntat cu o serie de crize: creșterea sărăciei și a inegalității, a extremismului violent, colapsul financiar, intoleranță, schimbările climaterice, state falimentare. A fost, și încă este, un moment în care este nevoie de mai multe drepturi de asociere, pentru ca oamenii să vorbească în mod pașnic despre problemele pe care le au, să împărtășească idei și să fie de ajutor societății.

Din nefericire, multe guverne au reacționat la aceste crize prin luarea de măsuri distructive și contraproductive. În loc să permită ca drepturile la asociere să înflorească și să asculte ceea ce oamenii spun, ei au răspuns prin închiderea vocilor societății civile. Acest lucru a creat în multe părți ale lumii un mediu în care este foarte greu pentru oameni să se adune și să abordeze preocupări comune. Deci, mesajul este clar: o bună parte din cei aflați la putere de multe ori nu vor să audă ce au de spus oamenii. Ei nu doresc să-și perturbeze status quo-ul.

În conformitate cu mandatul meu, am documentat diverse tendințe și provocări și am oferit recomandări cu privire la modul în care acestea pot fi abordate. Dar, după șase ani, simt că doar am zgâriat suprafața. În fiecare săptămână vedem noi modalități prin care drepturile la întrunire și asociere sunt restricționate. În fiecare lună vedem mai mulți membri ai societății civile închiși, hărțuiți, amenințați și uciși. În fiecare an lista țărilor noi care impun restricții privind adoptarea libertăților cetățenești crește.

Dacă nu se reînnoiește angajamentul din partea liderilor lumii, situația va rămâne precară pentru societatea civilă la nivel global. Prea multe state continuă să introducă restricții nejustificate asupra a ceea ce nu sunt doar drepturi inerente ale persoanelor fizice, dar, de asemenea, instrumente în beneficiul societății. Cu toate acestea, trebuie să spun că energia și determinarea societății civile în fața provocărilor respective a fost extrem de inspirată. Și sunt convins că, odată ce ne deschidem cu adevărat spre un dialog cuprinzător și constructiv, creând un sistem în care diferite voci sunt prețuite și apreciate, mai degrabă decât sufocate și strivite, vom reuși să depășim problemele grave care pun în pericol lumea noastră.

Raportul meu examinează exercitarea drepturilor la libertatea de întrunire pașnică și de asociere în contextul muncii. Sunt îngrijorat de faptul că drepturile la întrunire și asociere la locul de muncă continuă să fie subminate pentru o proporție mare de lucrători, în principal, din cauza unei ordini economice mondiale, care urmărește necontenit profitul. Fără o protecție solidă a drepturilor lucrătorilor, acest sistem va duce inevitabil la înrăutățirea condițiilor de muncă, la o mai slabă protecție socială, creșterea inegalității, toate în numele mai multor profituri pentru directori și acționarii companiilor.

Globalizarea economică, ca mijloc de a stimula prosperitatea globală și a eradica sărăcia, a dus într-adevăr la o productivitate crescută și la mai multă bogăție. Dar, de asemenea, a crescut în mod dramatic inegalitatea, caracterizată prin scăderea salariilor pentru lucrătorii obișnuiți și la profituri enorme pentru acționarii companiilor. De asemenea, a existat o creștere dramatică a puterii corporațiilor naționale și multinaționale. Dinamica puterii inegale a însemnat că statele nu pot să reglementeze aceste entități de afaceri, iar profiturile prevalează în fața drepturilor și demnității lucrătorilor.

Natura schimbătoare a relațiilor de muncă a dus la o creștere exponențială în economia informală, în afara domeniului de aplicare a reglementării juridice și de protecție socială. Creșterea lanțurilor de aprovizionare la nivel mondial, care se întind în diferite țări și regiuni, nu a fost însoțită de crearea unor mecanisme eficiente de protecție a lucrătorilor. Din contră, instrumentele tradiționale ale protecției muncii – sindicate, greve, negocieri colective și așa mai departe – au slăbit pe tot globul.

Retragerea dreptului de vot al lucrătorilor, a lovit deosebit de dur anumite grupuri de lucrători, inclusiv femei, emigranți, minorități rasiale, etnice, religioase și sexuale, lucrători din mediul rural și alte persoane aflate în situații vulnerabile.

Deși pierderea dreptului de vot este comună, fiind necazul care leagă aceste categorii de lucrători, fiecare grup se confruntă cu provocări unice și, adesea, multidimensionale, care rezultă din contextele particulare în care se regăsesc.

Pentru lucrătorii emigranți, statutul lor este un factor determinant în contextul în care aceștia își exercită dreptul la întrunire și de asociere. Emigranții fără acte, sunt cei mai vulnerabili la exploatarea economică, excluziunea socială și la pierderea drepturilor electorale. Ei au puține căi de atac sau oportunități realiste de negociere colectivă pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă. Pentru ei, exercitarea drepturilor la libertatea de întrunire pașnică și de asociere este indispensabilă.

Emigranții cu acte nu beneficiază neapărat de condiții mai bune, mai ales în cazul în care statutul lor juridic este legat de o viză sponsorizată de către angajatorul lor, așa cum este tipic sistemulului kafala din Orientul Mijlociu și programelor de oaspeți ale lucrătorilor H2 din Statele Unite. Controlul total pe care angajatorul unui migrant îl exercită asupra capacității lucrătorului de a locui, munci sau de a părăsi chiar țara, constituie un factor de descurajare semnificativ pentru exercitarea drepturilor libere de întrunire și de asociere. Lucrătorii care se plâng cu privire la condițiile de muncă sau încercă să-și exercite drepturile pot fi concediați – chiar și pentru exercitarea în mod legitim a drepturile lor – apoi trebuie să părăsească țara sau să fie deportați. Încercările lor de a obține recurs sunt de obicei inutile.

Femeile se confruntă și ele cu provocări. Există mai puține femei ca forță de muncă la nivel mondial decât bărbați, dar ele sunt supra-reprezentate în privința informalității, sunt neprotejate și au salarii mici. Femeile sunt discriminate în accesul la oportunități de angajare, egalitatea de remunerare și a mobilității în carieră, din cauza piedicilor juridice, sociale și culturale care stau în calea avansării lor la locul de muncă. De exemplu, în 79 de țări, există restricții legale privind tipul de ocupare a femeilor la care pot avea acces. Violența pe motive de gen reprezintă un factor de descurajare gravă a exercitării dreptului la libertatea de întrunire pașnică și de asociere pentru femei. Femeile se confruntă și cu abuzuri verbale, fizice sau sexuale la locul de muncă.

Drepturile lucrătorilor casnici sunt situate la intersecțiile de sex, rasă, migrație și informalitate și, astfel, există provocări la exercitarea drepturilor de întrunire și asociere din mai multe perspective. Cu toate că în 30 de țări s-a extins protecția muncii pentru lucrătorii casnici, multe țări nu recunosc lucrătorii pe piața internă ca „lucrători” în condițiile legii. În Canada, Etiopia și Iordania, lucrătorii casnici sunt lipsiți de reprezentare sindicală, iar în multe țări, inclusiv Marea Britanie și Franța sunt excluși din jurisdicția inspectoratelor de muncă.

O serie de instrumente globale și regionale în domeniul drepturilor omului, formulează principii și standarde care să protejeze drepturile de întrunire și de asociere, fără discriminarea lucrătorilor. Statele au sarcina de a se asigura că lucrătorii își pot exercita drepturile în mod eficient prin respectarea, protejarea și facilitarea acestora.

Statele sunt obligate să se abțină de la impunerea interdicțiilor absolute sau a restricțiilor arbitrare asupra capacității lucrătorilor de a constitui sau de a adera la sindicate independente și alte asociații de muncă sau de a participa la acțiuni, cum ar fi negocierile colective, greve sau demonstrații. Cu toate acestea, restricțiile nepermise cu privire la asemenea tipuri de activități persistă în multe state membre, inclusiv Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatar. Interdicții și restricții nejustificate pot fi găsite în legislația muncii a statului indian Karnataka și în Zimbabwe, care la fel apelează la legi generale, cum ar fi coduri penale care să restricționeze drepturile la întrunire și asociere a lucrătorilor.

Precaritatea legislativă și lipsa de armonie politică duce la excluderea anumitor categorii de lucrători de la protecția juridică, fapt ce creează lacune sau conflicte în legi, politici, practici care permit încălcări ale drepturilor. De exemplu, în Filipine, dreptul la negociere colectivă este teoretic recunoscut, dar Departamentul Management și Buget din țara dată impune limite și restricții ce subminează dreptul de a negocia în sectorul public.

De drepturile la libertatea de întrunire pașnică și de asociere trebuie să se bucure toată lumea, fără discriminare. Ca atare, legi, politici sau practici care exclud în mod direct sau indirect lucrătorii, bazate pe motive interzise, cum ar fi rasa, sexul, imigrația sau statutul de rezidență, sunt inadmisibile în conformitate cu drepturile omului.

State precum Peru, Cambodgia și Georgia, care utilizează sau permit folosirea muncii informale – pentru a evita obligațiile legale de angajare – nu reușesc să respecte drepturile lucrătorilor.

Numeroase state sunt dornice să atenueze dreptul la grevă. Ele depășesc restricțiile permise în dreptul internațional prin excluderea categoriilor largi de muncitori, care necesită condiții prealabile pentru organizarea unei greve legale, permițând o mare libertate de a declara și de a suspenda grevele ca fiind ilegale. De exemplu, în Republica Coreea și în Kazahstan.

În 2012, Grupul Angajatorilor OIM a argumentat că dreptul la grevă, protejat de Convenția OIM 87, nu a existat deloc în unele state – în ciuda a zeci de ani de jurisprudență internațională. Este îmbucurător faptul că Grupul a dejucat cu succes unele încercări în acest sens, dar este crucial ca vigilența să fie menținută.

Aceeași perspectivă progresivă este foarte necesară pe plan intern, în scopul promovării obligației statelor „de a proteja lucrătorii împotriva încălcărilor de către terțe părți, cum ar fi angajatorii din sectorul privat și întreprinderi”. Această obligație impune luarea măsurilor de prevenire, reprimare și oferirea despăgubirilor pentru abuzuri. Încălcările admise de actorii nestatali cuprind o varietate de forme. De exemplu, în China, Egipt, Rusia și Vietnam, federațiile sindicale aliniate guvernului subminează tentativele muncitorilor de a forma sindicate independente, rareori reprezintă interesele muncitorilor, de multe ori semnează contracte colective de muncă de proastă calitate, fără a lua în calcul aportul lucrătorului. În China, Federației All-China, i-a fost acordat statut de monopol, deoarece suprimă tentativele muncitorilor la organizarea independentă.

În statul american Tennessee, autoritățile au oferit companiei Volkswagen aproape 300 milioane de dolari sub formă de stimulente pentru a adăuga o linie de producție la o fabrică, cu condiția ca aceasta să rămînă nesindicalizată. În Canton, Mississippi, compania Nissan a lucrat agresiv pentru a împiedica sindicatele să se organizeze.

Numeroase cazuri de hărțuire, intimidare, violență, arestări arbitrare și alte încălcări împotriva lucrătorilor au loc într-o lungă listă de țări și poartă o dovadă a slăbirii globale a drepturilor lucrătorilor la libertatea de întrunire pașnică și de asociere. Numărul de sindicaliști, muncitori și activiști, inclusiv jurnaliști uciși este alarmant și inacceptabil. Impunitatea care însoțește aceste atrocități este condamnabilă, în special în cazul în care autoritățile se alătură efectiv angajatorilor pentru a restrânge drepturile lucrătorilor, așa cum s-a întâmplat în Nigeria, Indonezia și în alte țări.

Aș dori să subliniez responsabilitatea statelor de a lua măsuri pozitive pentru a se asigura că lucrătorii își pot exercita drepturile la întrunire și asociere. Am auzit de la unele state despre subminarea acestor drepturi sau care tind să rămână neutre în lupta prin care lucrătorii doresc să își revendice drepturile. Acest lucru nu ar trebui să se întîmple. În conformitate cu dreptul internațional, statele trebuie să intervină atunci cînd se produc încălcări ce prejudiciază interesele lucrătorilor și să ofere despăgubiri, dacă este cazul.

Potrivit dreptului internațional, statele au obligația de a facilita exercitarea tuturor drepturilor, în temeiul unor articole din legislația internațională, ce includ dreptul de asociere, în scopul aderării la sindicate. Să fie clar, statul nu poate avea o poziție neutră în cazul în care muncitorii își doresc să formeze sindicate, rolul statului este de a încuraja și facilita procesele de consituire a organizațiilor sindicale.

Căile de atac eficiente și accesibile sunt o problemă cheie pentru lucrători, în special a celor marginalizați de statutul lor de imigrant, amplasarea locurilor de muncă, informalitatea condițiilor de muncă și de alți factori. Aceste căi de atac ar trebui să fie disponibile, inclusiv prin instituții judiciare, non-judiciare și administrative, birouri ale ombudsmanului și instituțiile naționale pentru drepturile omului. Accesul liber la instanță – cum este în Norvegia – ar trebui să fie și în alte țări.

Rolul actorilor transnaționali, cum ar fi instituțiile financiare, care au capacități multilaterale în împiedicarea exercitării drepturilor lucrătorilor nu poate fi subestimat.

Provocările actuale includ:

• Condițiile de finanțare care încurajează statele să slăbească drepturile lucrătorilor.
• Acordurile comerciale și de investiții care sunt aplicate necorespunzător, nu abordează provocările omniprezente pentru exercitarea deplină a drepturilor la întrunire și de asociere de către lucrători și nu încurajează anumite reforme juridice.
• Lipsa de transparență și de participare pe piața muncii în cadrul negocierilor acordurilor comerciale, cum ar fi Acordul de parteneriat Trans-Pacific de liber schimb și Transatlantic pentru comerț și parteneriat pentru investiții.
• Acordurile comerciale care nu oferă șanse egale tuturor părților afectate pentru a-și proteja interesele, de exemplu acordînd companiilor dreptul de a contesta legile și politicile care dăunează investițiile lor, fără acordarea dreptului corespunzător și altor grupuri ale societății civile.

Sunt convins că inițiative precum responsabilitatea socială a întreprinderilor și auditul social, deși au scopuri comune, nu reprezintă soluția finală pentru promovarea drepturilor de asociere la locul de muncă. Ele sunt voluntare, nu favorizează consultarea lucrătorilor și a comunităților; au un impact redus asupra procesului decizional și, uneori, ignoră cu desăvârșire dreptul la libertatea de întrunire pașnică și de asociere.

Atacul global pe care tocmai l-am descris, arată că vechile metode de apărare a drepturilor lucrătorilor nu mai funcționează. Lumea noastră și economia globalizată se schimbă într-un ritm fulger și este esențial ca instrumentele pe care le folosim pentru protejarea drepturilor de muncă să se adapteze la fel de repede.

Drepturile de muncă sunt drepturile omului. Este timpul pentru state și comunitatea internațională să plaseze drepturile de muncă în centrul activității lor. Capacitatea de a exercita aceste drepturi la locul de muncă este o condiție prealabilă pentru ca lucrătorii să se bucure de o gamă largă de alte drepturi, fie economice, sociale, culturale, politice sau de altă natură.

În raport, fac o serie de recomandări adresate statelor, entităților de afaceri, societății civile și organizațiilor internaționale. Cu toate acestea, recomandările sunt utile doar în cazul în care acestea sunt puse în aplicare și aș îndemna ca actorii relevanți să ia măsuri pentru a face acest lucru.

Vă mulțumesc.

Maina Kiai

20 octombrie 2016, New York

Raportul în limba engleza

Raportul în limba rusă