Organele de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii la care pot apela salariaţii

Organele de supraveghere şi con­trol asupra respectării legislaţiei muncii la care pot apela salariaţii în cazul în care li s-a încălcat un drept reglementat de legislaţia muncii sunt mai multe.

Unele dintre ele sunt în mod direct indicate de Codul muncii (art. 371), altele sunt specificate în anumite acte legislative sau chiar în acte sub­ordonate legii. Însă, scopul pe care şi-l pune salariatul, apelând la cutare sau cutare organ cu competenţe de supraveghere şi control asupra legis­laţiei muncii, este acelaşi, adică exa­minarea adresării sale şi prin urmare restabilirea într-un drept care i-a fost încălcat. În continuare vom specifi­ca doar câteva mecanisme juridice de apărare a drepturilor de muncă la care pot apela salariaţii.

Supravegherea şi controlul asupra respectării actelor legislative şi altor acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, potrivit art. 371 din Codul muncii se exercită de: In­specţia Muncii; Serviciul de Supra­veghere de Stat a Sănătăţii Publice; Ministerul Economiei (referitor la standardizare, reglementări tehni­ce şi metrologie în sfera muncii); Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţii Excepţionale; Inspecţia de Stat în Construcţii şi altele. Un loc aparte în sistemul organelor de control asupra respectării actelor legislative şi altor acte normative în domeniul muncii îl ocupă sindicatele, care dispun de atribuţii în domeniu conform Legii sindicatelor. Suportul juridic care reglementează atât dreptul, cât şi modul şi condiţiile în care salariatul poate apela la unul sau altul din aces­te organe cu competenţă specială în domeniu este diferit, fiind reglemen­tat de mai multe acte normative.

Alegerea mecanismului sau a or­ganului competent de apărare a drep­tului încălcat depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: statutul juridic al persoanei lezate în drepturi (este sau nu în raporturi de muncă); natura dreptului lezat (un drept individual sau colectiv); gravitatea faptei prin intermediul căreia a fost lezat drep­tul salariatului (infracţiune, contra­venţie administrativă) etc.

Sesizarea Inspecţiei Muncii

Inspecţia Muncii este cel mai im­portant organ de specialitate în do­meniul exercitării controlului de stat asupra respectării legislaţiei muncii.

Obiectul unei sesizări depuse la Inspecţia Muncii poate fi orice caz de încălcare a legislaţiei referitoare la: contractele individuale şi colecti­ve de muncă; timpul de muncă şi de odihnă; retribuirea muncii; munca minorilor şi a femeilor; securitatea şi sănătatea în muncă şi alte norme ale legislaţiei muncii.

Totodată, menţionăm că compe­tenţa Inspecţiei Muncii se extinde asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, întreprin­derilor, unităţilor şi organizaţiilor, cu orice tip de proprietate şi formă ju­ridică de organizare, precum şi asu­pra persoanelor fizice care angajează salariaţi.

În acelaşi timp competenţa In­specţiei Muncii de a efectua suprave­gherea şi controlul asupra respectă­rii legislaţiei muncii nu este cu titlu absolut.

Astfel, în cadrul structurilor or­ganelor de forţă ale statului aflate în subordinea Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Ser­viciului Naţional de Informaţii, Ser­viciului de Protecţie şi Pază de Stat, Serviciului Protecţiei Civile şi Situ­aţiilor Excepţionale al MAI, Poliţiei de Frontieră, Departamentului Insti­tuţiilor Penitenciare, Centrului Na­ţional Anticorupţie, supravegherea controlului de stat asupra respectării legislaţiei muncii le efectuează servi­ciile de specialitate din cadrul acestor organe, care au însă competenţă nu­mai pentru structurile respective de­partamentale. Lucrătorii acestor or­gane, în cazul în care consideră că se încalcă prevederile legislaţiei muncii în cadrul unităţii aflate în subordinea organelor menţionate mai sus, sunt în drept de a sesiza serviciile speciali­zate de inspecţie a muncii competen­te pentru structurile din subordinea organelor respective ale statului.

Astfel, oricare salariat, care pre­stează o muncă la un angajator, inclu­siv la o persoană fizică, cu excepţia structurilor menţionate mai sus, este în drept să sesizeze Inspecţia Muncii, inclusiv prin intermediul organelor ei teritoriale, în cazul în care i-a fost încălcat un drept al muncii. Acest drept îl au nu doar salariaţii, ci şi foştii salariaţi, precum şi persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, dacă ele dispun de probele necesare în acest sens din care derivă că le-a fost încălcat un drept subiectiv regle­mentat de legislaţia muncii.

Dreptul de a sesiza Inspecţia Mun­cii este menţionat în p. 24 din Regu­lamentul Inspecţiei Muncii conform căruia inspectorul de muncă este obligat să examineze, în termenele stabilite petiţiile cetăţenilor. Dreptul unei persoane de a sesiza Inspecţia Muncii decurge şi din interpretarea art. 377 din Codul muncii şi art. 9 din Legea privind Inspecţia Muncii.

Este important de menţionat că inspectorii Inspecţiei Muncii, con­form art. 377 din Codul muncii sunt obligaţi să păstreze confidenţialita­tea asupra sursei oricărei reclamaţii care semnalează încălcarea dispozi­ţiilor actelor normative referitoare la muncă, protecţia muncii (securitatea şi sănătatea în muncă) şi să nu dez­văluie angajatorului faptul că respec­tivul control a fost efectuat în urma unei reclamaţii.

Salariatul care sesizează Inspecţia Muncii pe problemele ce ţin de com­petenţa acesteia e bine să cunoască şi faptul că, prevederile p. 24 din Regulamentul acestui organ de su­praveghere şi control de stat obligă inspectorul de muncă să informeze, cu ocazia efectuării controalelor nu numai patronul (angajatorul), dar şi reprezentanţii salariaţilor (sindicate­le) despre prezenţa lui la unitate, cu excepţia cazurilor când aceasta ar pu­tea dăuna efectuării controlului. De asemenea inspectorul de muncă, în temeiul Regulamentului nominalizat este obligat să respecte cu stricteţe drepturile cetăţenilor, să fie obiectiv şi imparţial în acţiunile sale, să nu aibă nici un fel de interes direct sau indirect, la unităţile care se află sub incidenţa controlului său, să aducă la cunoştinţa nu numai a angajatorului dar, de asemenea şi a reprezentanţi­lor salariaţilor (sindicatelor), rezulta­tele controalelor efectuate.

Un loc aparte în sistemul organelor de control asupra respectării actelor legislative şi altor acte normative în domeniul muncii îl ocupă sindicatele

Drept urmare a sesizării Inspecţia Muncii potrivit art. 374 din Codul muncii este în drept să constate con­travenţiile prevăzute de art. 55–61 din Codul Contravenţional al Repu­blicii Moldova. Aceste contravenţii se referă la: încălcarea legislaţiei muncii, a legislaţiei cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă; utilizarea mun­cii nedeclarate; încălcarea legislaţiei privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă; încăl­carea termenelor de plată a salariilor; admiterea minorilor la muncă care prezintă pericol pentru viaţa şi sănă­tatea lui sau atragerea minorului la muncă care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea acestuia; eschivarea reprezentanţilor părţilor de la nego­cieri asupra încheierii, modificării sau completării contractului colectiv de muncă sau încălcarea termenului de negocieri; neasigurarea activită­ţii comisiei în vederea încheierii în termen a contractului colectiv de muncă; refuzul neîntemeiat al an­gajatorului de a încheia contractul colectiv de muncă; împiedicarea exercitării dreptului salariaţilor de a întemeia sindicate şi de a se afilia lor pentru apărarea intereselor profesio­nale, economice şi sociale şi de a se înscrie în ele.

În cazul sesizării Inspecţiei Mun­cii pe motivul încălcării termenelor de plată a salariilor este important de menţionat că pe lângă faptul că aceas­ta (încălcarea termenelor de plată a salariilor) constituie o contravenţie prevăzută de Codul contravenţio­nal al Republicii Moldova, ea potri­vit art. 7 alin. (4) din Codul muncii se mai consideră şi muncă forţată, (obligatorie) care prin acelaşi articol din Codul muncii este interzisă.

Cu alte cuvinte în sensul acestei dispoziţii legale, angajatorul pe pe­rioada încălcării termenelor stabilite de plată a salariului sau de achitare parţială a acestuia, nu este în drept să solicite sau să ceară salariatului efectuarea obligaţiilor sale de mun­că, dar salariatul nu este în drept pe această perioadă să presteze munca respectivă care este atribuită la mun­că forţată şi este interzisă. Or, această dispoziţie legală constituie o măsură de protejare a salariatului ce ţine de asigurarea plăţii la timp a salariului pentru munca prestată.

Este semnificativ faptul că, încăl­carea termenelor stabilite de plată a salariului sau achitarea parţială a acestuia este atribuită la munca for­ţată şi potrivit art. 7 alin. (4) lit. a) din Codul muncii este interzisă.

Însă, reglementările legale la acest capitol nu specifică cu destulă clari­tate statutul juridic al salariatului în vederea menţinerii salariului acestu­ia în perioada muncii forţate pe mo­tivul încălcării termenelor de plată a salariului. Considerăm necesar ca legislaţia să garanteze remunerarea pe întreaga perioadă de interzicere a muncii forţate, pe motivul neachită­rii la timp a salariului din vina anga­jatorului. (Va urma)

Ion PREGUZA,

şeful Departamentului juridic al CNSM